Voi începe povestea mea: „Amintiri din tinerețe ale fostei eleve a familiei Maria și Constantin Romanescu, din satul Dreptu, comuna Poiana Teiului județul Neamț, Lupu T. Ana”.
M-am născut în satul Dreptu, comuna Galu, la 3 aprilie 1933. Eram al cincilea copil al familiei Toader și Natalia Lupuleasa. Tata era muncitor forestier, mama casnică, au avut șapte copii, dintre care au supraviețuit cinci. Pe când eu eram copil, am cunoscut pe domnul Romanescu, care era învățătorul satului, venit de la Grințieș din familia preotului Romanescu. Venind în Dreptu a întâlnit-o pe doamna Maria Țifescu, care avea fiu pe Dragomir, mai mare decât mine cu 3 ani. Era văduvă, s-au cunoscut și s-au căsătorit. Domnul Romanescu împreună cu doamna n-au avut alți copii. Domnul Romanescu l-a înfiat pe Dragomir, schimbându-i numele din Țifescu în Romanescu. Fiind adultă, după ce studiasem și Școala Normală, cu profesoara Sviduz, Noul Testament, îl asemănam pe domnul Romanescu cu Iosif, soțul Sfintei Fecioare Maria, care-l adoptase și-l crescuse pe Domnul Iisus, deși nu era fiu natural. Acesta, Dragomir, îi spunea „tătăică”. Copilul a învățat școala primară cu proprii săi părinți, apoi a studiat liceul la Piatra Neamț. După Liceul „Petru Rareș”, pe care l-a absolvit, a studiat la București, la Institutul de Geofizică aplicată. S-a căsătorit cu o colegă, Olivia, de aceeași profesie. Dragomir a fost reprezentantul României la C.A.E.R. Moscova, unde a luat și familia. A devenit directorul Institutului de Geofizică aplicată și a contribuit la îmbogățirea științei respective, prin lucrări la congresele internaționale în domeniu. Despre soția lui Dragomir, Olivia – Livia vorbește o colegă și prietenă Doamna Maria Lemne, șefa laboratorului de radiometrie, de la Institutul Geologic al Românie, cu prilejul dispariției premature a Oliviei, Livia – nume atât de frumos și elogios încât eu, nu mai pot adăuga, în amintirea ei. Dar…, era veselă, avea un râs cristalin și era o gospodină desăvârșită. Concediile și le petreceau alături de mămăica și tătăica la Dreptu. Fiul lor, Horia, mai mic decât copii mei Eduard și Daniel, a fost crescut la Dreptu, până l-a luat la Moscova, având-o învățătoare pe Eleonora V. Ungureanu. Cu copii mei a fost prieten. Am și fotografii, cu mine, cu Daniel și Eduard, împreună cu Horia în curtea școlii din Dreptu, și alta cu fosta lui învățătoare și cu soțul meu. Vorbind despre familia domnului Romanescu, m-am c-am depărtat de subiect. Spuneam la începutul relatării, cum l-am cunoscut pe domnul Romanescu, în familia din care făceam parte. Botezase pe sora mea mai mică pe care a numit-o Maria, ca pe doamna Romanescu, dar care n-a avut fericirea să-și cunoască nașii – s-a urcat la cer. Dar domnul Romanescu a continuat să vină la noi acasă, la cumătrul Toader și cumătra Natalia, unde-și cosea la mașina mamei, „Singer”, pantalonii, și de fiecare dată ne aducea ceva nouă, copiilor. De aceea noi abia așteptam să mai vină. Apoi venea la tata care era și vânător, pentru a organiza diferite vânători împreună cu V. Cristea și Ion Popescu din Frumosu, iar pe bunicul meu, Petrea Lupuleasa îl foloseau ca pândaș.
L-am cunoscut apoi ca învățător în clasele I – IV, unde ne preda lecțiile pe care n-am reușit să le uit niciodată. Confecționa material didactic pentru a ne ajuta să înțelegem bine materia, numărătoarea confecționată dintr-un suport făcut de doamna, pe care erau înșirate bile, confecționate din mosoare din lemn înșirate pe sârme de la unu la o sută. Pentru fizico – chimie, căci așa se numea obiectul pe vremea mea, a confecționat diferite aparate.
De la lecțiile domnului nu se putea să ieși decât cu lecția învățată. Îmi amintesc că la o lecție despre umplerea borșului, ne-a dus acasă și doamna ne-a demonstrat practic cum se umple borșul; lucru pe care l-am practicat, și de fiecare dată mi i-am amintit pe foștii mei învățători.
Domnul Romanescu era și mare specialist în pomicultură. Ne învăța cum să altoim pruni, în acest scop avea pepineră. Ne învăța cum se plantează un pom, cum se recoltează fructele, precum și perioada optimă de plantat dar și de recoltat. Dăruia pomi la elevi. Domnul Romanescu avea în fața casei o prisacă pe care o îngrijea singur, pe mine mă chema să-i afum – zicea că-s îndemânatecă, nu trebuia să-mi explice unde să îndrept fumul. Dar cu toții, ne îndulceam cu faguri atunci când ne explica despre creșterea albinelor, despre matcă, regina stupului, despre roi și cum se prinde un roi.
Era și un maistru fierar și tâmplar. Avea atelier de fierărie și de tâmplărie, unde învăța pe elevii din clasele mai mari, fierăria și dogăria și tâmplăria. Dau două exemple de meseriași: Ion Olaru, fierarul iscusit la care venea oameni din toate satele să le ascută și să le călească topoarele. Acest meseriaș a fost coleg cu Dragomir. La dogărit a fost Gavril Vasiliu, care făcea tot felul de vase din lemn, după învățătura primită de la domnul Romanescu.
Tot datorită învățăturilor domnului, în satul Dreptu au început să-și sădească pomi, aproape la toată casa, să-și îngrijească stupi. Una din acele case a avut pomi și stupi pe care îi supraveghea mama mea, învățată de domnul Romanescu, cumătru. Din toate punctele de vedere a fost un om deosebit.
La „Înălțare”, ne ducea la cimitir unde era preot părintele Petru Gavrilescu, cu care era bun prieten, unde făceau un program artistic adecvat evenimentului, iar domnul ținea o cuvântare despre eroii neamului, unde îi amintea și pe cei ai satului Dreptu. Tot domnul a construit un monument în cinstea eroilor, care se află și astăzi în cimitirul din Dreptu. Acolo se mai află și crucea confecționată din beton pentru fostul soț al doamnei și a ținut ca și dânsul să fie înmormântat alături de acesta, dar și aproape de părintele Petru și cucoana Rica, pe care-i respecta și-i stima în mod deosebit. Când eram elevă la Școala Normală, alături de familia fostului meu învățător mă invită părintele de Sf. Petru la masă. Îmi amintesc cu multă duioșie acele vremuri ale familiei preotului Petru Gavrilescu, care îmi dădea bănuți atunci când plecam la școală și mă îndemnau să învăț bine, să ajung învățătoare după modelul fostului meu dascăl Constantin și Maria Romanescu. Despre doamna Maria Romanescu n-am spus că ne învăța să coasem, să toarcem și ne lua și la activitățile la care țesea șiac, din care îi făcea domnului pantaloni, și haine pe care le cosea la mașina mamei mele, „Singer”. Mașina pe care o cumpărase cu prețul unei perechi de boi, cosea și la finețuri dar și la stofe groase. Îmi mai amintesc cum a îndemnat pe mulți săteni și pe părinții mei să ne dea la Şcolile Normale din Piatra Neamț, unde ne-a dus domnul Romanescu, cu o căruță cu doi cai, unul al părintelui Petru și unul al dumnealui. Căruța era confecționată tot de domnul Romanescu. În coșul carului a instalat bănci în care am încăput mai mulți. Pe atunci nu erau mijloace de transport, precizez perioada în care am fost pentru prima dată în orașul Piatra Neamț, și din căruță am văzut muntele Pietricica. Ne-am oprit și găzduit la un han, la doamna Mihăilescu.
Am dat admitere la clasa I de Școală Normală în localul Liceului “Petru Rareș”, deoarece Școlile Normale fuseseră cazărmi pentru militari; elevii din clasele terminale, detașați la o Școală Normală din Craiova, era Războiul al II-lea Mondial.
Soțul meu Lupu Vasile, a fost în această situație. Deci, în clasa I am frecventat cursurile în localurile liceelor Petru Rareș și Liceul Hogaș. Am făcut această divagație de la amintirile despre domnul Romanescu, care îndemnase pe părinții mei să mă dea la acea școală, dar fiind condiții grele în urma războiului, domnul a găsit modalitatea de a ne ajuta când am dat admitere, să ajungem la Piatra Neamț. Apoi la vacanța de Paști ne-a adus tot domnul cu căruța. Am oprit la Cârnu unde era fratele său Manole, preot, apoi la Tarcău, unde era sora domnului, doamna Baltă; și ultimul popas l-am făcut la Hangu, la socrii domnului Romanescu, unde am mâncat foarte bine, parcă văd și acum masa rotundă în mijlocul odăii, mămăliguța fierbinte, scrob, lapte acru, friptură și alte bunătăți. Așa era domnul Romanescu… (Va urma).
A consemnat Iulian BAR
